INTERVIU CU ANCA FLOREA
Cum ți-ai ales activitatea profesională în care activezi și cine te-a susținut la început?
În ecuația vieții mele, undeva pe la începutul anilor de liceu, „variabila profesie” părea a avea „soluție” în zona medicinei. Era, cred, visul multor colegi din generația mea, pentru care orice opțiune profesională pe care noi o consideram a fi de succes se măsura și în disponibilitatea pe care o aveai de a „sacrifica” timp și, uneori, mici tentații facile de moment, pentru a obține ceea ce nu numai la nivel personal, ci și social, era considerat a fi valoros. Liceul în care m-am format și în care azi am onoarea de a profesa urma să-mi deschidă, prin mulți dintre profesorii lui, orizonturile unor lecturi și ale unor autori care aveau să mă fascineze.
Când orele de literatura română deveneau și ore de literatură universală, și de filosofie și, în general, de cultură, așa cum erau orele profesorului Gheorghe Popescu, atunci probabil că erai mult mai predispus să-ți alegi nu atât o profesie, cât să-ți descoperi pasiuni. Când orele de matematică ale profesorului Bogdan Enescu te fascinau nu numai prin personalitatea celui care, cu o modestie pe care o au doar spiritele mari, scria pe tablă soluția unei probleme întâlnite la o olimpiadă națională sau internațională, ci și prin cultura muzicală, cinematografică sau printr-un fin spirit al umorului, atunci este ușor de înțeles că ai avut șansa unor „întâlniri inițiatice”. Au fost, de fapt, privilegii… Având în fața mea, la catedră, asemenea profesori, am înțeles cât de important este să alegi drumul care ți se potrivește. Așa am decis eu să mă îndrept către facultatea de filosofie, făcând-o inițial din pasiune, pentru ca apoi, nu foarte târziu, să-mi doresc să transform pasiunea în profesie.
Faci acum ce ai visat să faci?
Există în ființa umană, cred, un „ceva” care, indiferent de vârstă sau de drumul parcurs până la un moment dat, nu-i permite să renunțe la visuri sau, de ce nu, să le descopere treptat. Ceea ce pot însă cu certitudine să vă spun este că mă regăsesc cu bucurie, dar și cu un sentiment de împlinire, în tot ceea ce înseamnă profesia mea, conștientă fiind de faptul că noi, profesorii, la catedră, avem șansa de ne construi permanent, mai ales în plan afectiv, în relația deschisă cu CELĂLALT. Este, poate, cel mai mare privilegiu al menirii de a fi dascăl.
Cum te-a ajutat școala să devii omul care ești acum?
Cred că marea lecție, dincolo de pregătirea în plan academic, pe care am învățat-o în școala care m-a format, iar acea școală înseamnă în primul rând profesorii mei, este o lecție care nu se regăsește în mod explicit în nicio programă. Este o lecție despre ceva ce este intim legat de valorile etice și, ca orice valoare etică, nu se poate „negocia” în nici un moment al vieții. Lecția aceasta se numește simplu: DEMNITATE. Cred că Nikolai Berdiaev avea dreptate când spunea că „tragismul vieții umane rezidă, înainte de toate, nu în conflictul dintre bine și rău, ci în conflictul dintre valorile pozitive”. Am înțeles cu timpul că o școală bună este aceea care te face să simți nevoia să-ți răspunzi la câteva întrebări: Ce te face demn de respect? Ce te face demn de a fi partenerul celui de lângă tine? Ce te face demn de celălalt? Ca și iubirea, demnitatea nu are nevoie de nimic exterior pentru a se manifesta. Tocmai de aceea este pentru unii ușor de câștigat, pentru unii imposibil de conceput, iar pentru alții greu de recunoscut. Ceea ce nu se înțelege în societatea noastră este că nimeni nu te face demn. Ceea ce oferi, este ceea ce ești. Dar, ca orice valoare modernă, a fost înțeleasă ca un apel disperat de a plasa individualul Eu deasupra colectivului. A fi demn este o formă de distingere dintr-o masă amorfă, de oricare alții. Numai că demnitatea nu este niciodată o expresie a adaptării egoiste. Ea este forma superioară de rezistență a celui pentru care nu condițiile circumstanțiale validează valoarea, ci valoarea determină imperativele morale. Aceasta cred că este marea lecție pe care m-au ajutat s-o înțeleg părinții și mentorii mei…
Care este impactul pe care activitatea ta îl creează în comunitatea locală?
Îmi este greu să răspund obiectiv la această întrebare. Cred că cei îndreptățiți să o facă sunt elevii mei. Pot însă să vă spun ceea ce îmi doresc eu să transmit celorlalți, iar acest lucru ține exact de răspunsul la întrebarea anterioară. Mi-ar plăcea să conștientizăm că este nevoie să vorbim despre demnitate pornind de la exercițiul demnității individuale care se articulează nu numai în zone de precaritate…, ci și în manifestarea cotidiană, banală, a normalității. A te îngriji de modul în care te exprimi, a-i respecta pe ceilalți vorbind și scriind într-o corectă limbă română, a avea grijă să delimitezi între ceea ce este pură părere personală și ceea ce este cunoaștere autentică…iată numai câteva dintre formele de manifestare a demnității, care nu presupun un sacrificiu, o renunțare, ci doar acel respect față de propria persoană și care, fără a fi întotdeauna un exercițiu asumat în mod programatic, ajunge să se materializeze ca primă formă de recunoaștere și de respect al celuilalt. Mai simplu spus, ai obligația de a te întreba lucid: Ce te face demn de tine însuți? De ce ar merita să îți trăiești viața așa cum o faci și să impui altora să îți prețuiască demnitatea? Demnitatea este contrariul duplicității, al ipocriziei, este acea formă de afirmare a libertății care, așa cum spunea Sartre, înseamnă asumarea responsabilității ca exercițiu al alegerii autentice. De aici și imposibilitatea transferării vinovăției. Îmi pare circumspectă vocea majorității care azi pare a se armoniza într-un cor pe cel mult două voci, refrenul fiind întotdeauna „Vinovați sunt ceilalți… Demni rămânem noi”.
Ce înseamnă comunitate pentru tine?
Pentru mine, comunitatea înseamnă un „a fi împreună”… Cu certitudine, apare imediat nevoia de a răspunde la câteva întrebări: „Ce anume poate aduce împreună oameni diferiți? Ce anume poate face ca persoane atât de diferite să consimtă că au ceva împreună și, mai mult decât atât, că acel ceva este și valoros?”. Iată o temă extrem de interesantă la care comunitatea, în ansamblul ei, ar trebui să răspundă dintr-un motiv foarte simplu: orice comunitate are nevoie să-și asigure propria igienă identitară. Trebuie să remarc faptul că de multe ori, poate mai mult sau mai puțin îndreptățit, uităm acest lucru. Atitudinea celor care aleg astăzi să aducă în prim-plan inconsistențele vieții publice, sub toate aspectele sale morale, politice, civice etc., devine extrem de invazivă pentru cei ale căror opțiuni personale sunt ghidate cu precădere de un instinct de autoconservare aproape periculos. A te preocupa strict de un bine personal nu este numai indiciul unui egoism condamnabil, ci și exprimarea socială a temerii că a-l deranja pe celălalt te face vulnerabil în raport cu propriile neputințe, compromisuri sau eșecuri. Până la urmă, oare demnitatea nu înseamnă tocmai puterea de a recunoaște că orice culpă colectivă își are originea în tăcerea complice a fiecăruia? Lipsa demnității naște o patologie complexă care gravitează, gradual, mai întâi în jurul unor simple temeri sau neliniști, pentru ca mai apoi, să devină adevărate fobii. Simptomatică este teama față de cei a căror verticalitate nu poate fi compromisă, iar singura cale este, în mod paradoxal pentru o societate democratică, CENZURA. A-l „suprima” pe celălalt este calea sigură pentru a nu-ți recunoaște limitele. De la teamă la cenzură, distanța este infimă… Nu cunosc om demn care să atace demnitatea altuia, știu o mulțime de oameni nedemni, care sar la gâtul acelora pe care nu îi pot imita. Nedemnul cenzurează sau distruge, demnul suportă și le duce. Suntem mai mulți care ne ducem crucea, ceea ce este o speranță a acestei lumi dezordonate. Cât despre cei care vor să fie demni a priori, n-am ce să zic, nici prin Constituția Franței, modelul lumii civilizate, nu îți garantează nimeni mai mult decât libertate, egalitate și fraternitate
Alege și descrie un moment la care ai contribuit cu o schimbare în comunitatea buzoiană și spune-ne ce anume te-a motivat să faci asta.
Când vine vorba despre proiectele mele pentru comunitate, cred că primul lucru pe care simt nevoia să-l spun este că niciun verb pe care îl voi folosi nu va avea forma de singular. Cred că este extrem de important să înțelegem că, cel puțin în unele comunități profesionale, așa cum și cea din care eu fac parte, chiar dacă inițiativa unui proiect îți aparține, nu-ți va aparține niciodată în totalitatea realizarea lui. Sunt proiecte de echipă, sunt proiecte de „anduranță”, sunt proiecte în care înveți, indiferent dacă ești elev, profesor sau părinte. De altfel, o școală adevărată este o școală în care toată lumea învață, fără orgolii, fără egoism, fără autosuficiență.
Mulțumindu-vă pentru întrebarea adresată, dar mai ales pentru faptul că cel puțin un asemenea proiect a fost construit și cu sprijinul financiar al fundației dumneavoastră, amintesc câteva dintre ele: Clubul 3,14, Revista In Agora, Concursul de eseuri filosofice Nicolae Vaschide, Media HDu, Centrul de studii sociale Nicolae Vaschide ș.a. Îmi permit să afirm că sunt proiecte de anvergură, care s-au construit în timp și care au marea virtute de a nu fi fost simple încercări de conjunctură. Sunt proiecte care au devenit, cred, un brand nu numai al comunității hasdeiene, ci și al comunității buzoiene. Si, mai presus de orice, sunt proiecte de echipă, așa cum cred că trebuie să fie orice proiect din sfera educației.
Fără a trata diferențiat aceste inițiative din punctul de vedere al valorii lor pentru comunitatea hasdeiană, îmi permit să vorbesc acum despre Media Hdu, proiectul realizat și cu sprijinul Fundației Comunitare Buzău. Media Hasdeu este un proiect care arată un altfel de Hasdeu. Nu e vorba de a crea un capital de imagine, de care nu duce lipsă, și pe care îl adaptăm noilor dimensiuni ale vieții academice și ale societății actuale, ci de a structura un capital simbolic, care rezultă din interacțiunile noastre umane și profesionale. Educația nu înseamnă numai statistici și topuri, birocrație și ambalaj mediatic, ci ceva la care poate am uitat să ne întoarcem: elementul profund uman.
Credem că acest proiect oferă răspunsuri, cel puțin plauzibile, la câteva întrebări provocatoare ale lumii de azi:
1. Cine sunt oamenii care ne educă?
2. Cine sunt tinerii pentru care suntem responsabili?
3. Care sunt ideile care fac să ne întâlnim fiind din generații diferite, dar nu din lumi diferite?
Unii cred că asta înseamnă să privești Hasdeul personal. Inteligent ar fi să îl privim personalizat. Această perspectivă nu echivalează cu dorința de a fi în trend și nici cu impulsul conservator de a aduce în prim-plan o elită. Nicidecum. Înseamnă să cunoști și, deopotrivă, să recunoști ceea ce se întâmplă cu comunitatea hasdeiană, care este mai largă decât oamenii pe care îi întâlnim zi de zi sau în decursul unei generații: Cine sunt profesionistii pe care nu îi știați ca fiind hasdeieni sau buzoieni, absolvenții care sunt jurnaliștii, actorii, profesorii, scriitorii, cercetătorii, profesioniștii de pe ecrane, scene, din amfiteatre, laboratoare, companii, corporații, cărora le-ați putea pune întrebarea: Tu cum ai ales înțelept pentru tine? Și, poate cel mai important, cum ai învățat sa te alegi intr-o societate care standardizează excesiv? Sunt foarte multe povești care se spun despre Hasdeu. Dar proiectul acesta face ca hasdeienii, și nu numai, să îi spună povestea. Oameni de succes, empatici, cu o smerenie epistemică admirabilă, a căror putere vine din cuvântul și gândirea lor.
Ce crezi că trebuie să facem fiecare dintre noi pentru a avea o comunitate mai implicată sau mai unită?
Îmi permit să răspund la această întrebare nu prin formularea unei opinii, ci cu siguranța care stă în spatele unei certitudini. Și aceasta nu este o atitudine arogantă. Am convingerea că ceea ce lipsește astăzi multor comunități este respectul, sub toate formele sale, extrem de sensibile și de nuanțate: de la respectul față de propria persoană, până la respectul pentru ceea ce este autentic și valoros în cel de lângă tine… Și pentru că respectul și demnitatea sunt intim legate, atunci suntem datori, cred, să recunoaștem faptul că putem să formulăm neobosit ceea ce ne duce spre demnitate, dar nu vom vorbi fără strângere de inimă despre ceea ce suprimă demnitatea de deasupra noastră. A nu fi demn înseamnă a cădea în dizgrație, a fi de neîncredere, a fi imposibil de păstrat în viața altuia. Poți invoca faptul că în anumite circumstanțe nu reușești să spui adevărul, că uneori nu știi să definești corect comportamentul sau atitudinea dreaptă, dar pentru lipsa demnității nu poți găsi nicio justificare. Comportamentul demn îl recunoști mai ales în momentele în care tentațiile minciunii și ale practicării nedreptății devin aproape irezistibile. Este adevărat că forma superioară a demnității cere uneori un sacrificiu, uneori chiar sacrificiul suprem… Dar ca să lezezi propria demnitate trebuie doar să îți reziști. Când cineva spune, câteodată chiar cu emfază, că îi este lezată demnitatea, trebuie întrebat, cu bună-credință: „Ce ai făcut în momentul în care ai simțit asta? Cum ai încercat să-ți salvezi onoarea?” Cred că întotdeauna omul poate face ceva pentru a-și apăra demnitatea, cea mai periculoasă atitudine fiind renunțarea. Acest comportament al renunțării poate fi echivalentul complicității, lașității, slăbiciunii. Nimeni nu-ți poate fura demnitatea fără acordul tău. „Furtul” demnității este consimțământ tacit, iar această complicitate anulează în ecuația personală orice virtute intelectuală.
Care sunt inițiativele locale din Buzău pe care le admiri?
Admir orice inițiativă care este ceea ce putem numi simplu: lucrul bine făcut. Cred că azi nu lipsesc, în general, ideile bune. Există însă pericolul unei oarecare superficialități sau a unei inconsecvențe în păstrarea unor exigențe care țin de calitate. Inițiativele și proiectele bune trebuie să se clasicizeze, nu să se erodeze. Este din ce în ce mai clar faptul că viitorul nu se construiește doar pe trecut. Suntem o comunitate care activează, prin multe dintre coordonatele sale, pe o piață competitivă. Or, asta înseamnă să fim atractivi nu numai prin reputație, ci și prin anticiparea unor curente de idei sau de practici. Este, până la urmă, o provocare pentru a fi vizionari, nu doar sentimentali și nostalgici. Mă bucur să constat faptul că facem parte dintr-o comunitate dinamică și creativă, indiferent dacă vorbim despre inițiative ale organizațiilor nonguvernamentale, ale administrațiilor publice sau ale mediului de afaceri. Sunt inițiative care creează plusvaloare în plan cultural, iar asta poate fi un bun început pentru salvarea unui principiu care mie îmi place foarte mult, și anume cel al MERITOCRAȚIEI.
Recomandă alte 3 femei cu inițiativă din județul Buzău.
– Doamna Simona Paraipan, medic la Clinica „ Angi San”
– Doamna Cătălina Jingoiu, jurnalist la „Focus Tv”
– Doamna Monica Ionescu, profesor la Colegiul Național „B. P. Hasdeu”
Despre campania Luna Femeii cu inițiativă în Buzău
Lansată în martie 2021, campania „Luna Femeii” continuă și în 2025, aducând în prim-plan femeile care contribuie activ la dezvoltarea comunității buzoiene. În fiecare an, această inițiativă evidențiază exemple autentice de implicare civică, filantropie și apartenență la comunitate, inspirând generațiile viitoare.
Campania face parte din misiunea Fundației Comunitare Buzău de a susține și promova oamenii cu inițiativă, iar succesul edițiilor anterioare confirmă dorința buzoienilor de a avea modele pozitive reale în societate. În 2025, ne propunem să ducem mai departe această tradiție, continuând să oferim recunoaștere femeilor care, prin munca și dedicarea lor, schimbă în bine Buzăul.
Leave A Comment